Manifest pentru arhitectura economică a României 2028 - 2034

Dacă acest mod de a ne raporta la propriul viitor continuă, statutul de economie secundară a Uniunii Europene nu va mai fi un risc despre care avertizăm, ci o realitate consemnată în statistici. La finalul ciclului 2028-2034 ne vom regăsi cu decalaje mai mari față de restul Uniunii decât cele de astăzi, obținute, paradoxal, cu zeci de mld. de euro cheltuite corect din punct de vedere procedural, dar care au întors prea puțin în economie și societate.

Aceasta este traiectoria pe care ne aflăm, după decenii fără o strategie economică de țară coerentă, iar mediul de afaceri refuză să o considere acceptabilă. Cu atât mai mult cu cât ne aflăm într-un moment de transformări simultane și accelerate, în care competitivitatea unei economii depinde de capacitatea sa de a investi în viitor, de a încuraja inovația și de a crea și consolida încredere.

Plăcile tectonice ale economiei mondiale se mișcă sub ochii noștri: securitatea a devenit criteriu economic, energia este instrument de putere, tehnologia decide suveranitatea și, mai ales, capitalul migrează către statele care își cunosc direcția. În lumea care se naște, avantajele se construiesc, iar cine își planifică viitorul cu manualele trecutului își planifică, de fapt, declinul. Regulile după care România a funcționat 20 de ani, atragem fonduri, executăm proiecte, vizăm convergența, au fost scrise pentru o lume care nu mai există. De aceea, deciziile pe care le luăm astăzi și dinamica execuției sunt singurele care ne ajută să fim o economie relevantă.

Spunem adesea că România a atras peste 100 de mld. de euro din fonduri europene, că PIB-ul se apropie de 400 de mld. de euro, iar București-Ilfov a ajuns la 190% din media UE la PIB per capita în paritatea puterii de cumpărare. Numai că mediile ascund diferențe și disparități foarte mari. Convergența reală, măsurată prin productivitate, stoc de capital și venituri, rămâne incompletă, cu decalaje regionale printre cele mai mari din Uniunea Europeană și cu o bună parte din România care e încă departe de mediile care ne flatează statistic. O parte importantă din creșterea ultimelor două decenii a avut caracter ciclic, fiind susținută de fluxuri de capital și de consum, în condițiile unei rate de investiții insuficient orientate către capacități de producție, valoare adăugată și export. Testul de robustețe este unul simplu, pe care orice economist și-l pune atunci când se întreabă ce s-ar întâmpla cu ritmul de creștere, cu deficitele gemene și cu finanțarea lor, dacă de mâine fluxurile de bani europeni s-ar opri? Câtă vreme răspunsul ne dă emoții, modelul nu este sustenabil.

În ultimii 20 de ani am urmărit gradul de absorbție, care este un indicator administrativ, uitând că rezultatul economic care contează este competitivitatea, iar cel macro este convergența reală, care să treacă testul timpului. Am funcționat ca o economie de proiecte și de bife. Avem nevoie de o economie de orchestrare, în care investițiile în energie, digital, industrie și educație se integrează într-o arhitectură coerentă, iar capitalul public și cel privat lucrează împreună, nu în paralel.